ACASADESPRE MINEARTĂ VIZUALĂDESIGN GRAFIC MULTIMEDIA CONTACT
13-RGB
Digital art și poezie: nimic mai firesc, s-ar spune, în acest univers al sincretismelor, al dedublărilor comunicative, al multiplicărilor, al domniei lui pluri. Și totuși, puse laolaltă (nu în paralel, nu în confruntare, nu în contrast sau oglindire, ci contopite), cele două sfere au o concreteţe și o stranietate pline de fervoare. Pe de o parte, lucrările lui Pavel Vereș: efigii ale transparenței, ale semitonului, ale sugestiei, umbrei, fragilității. Într-un crescendo, imaginile devin din ce în ce mai consistente, mai conturate, mai agresive — mai narative chiar. Ele își au propria poveste și propriile instrumente narative. Discreția inițială se metamorfozează în discurs vehement, iar energia vizuală instituie o stare de urgență.
Pe de altă parte, poemele lui Robert Șerban: înșelător confesive, fals  retractile și provocator asertive. Să nu te lași, titlul unuia dintre textele lirice, este, simultan, un manifest al discreției și al încrâncenării. Există o sensibilitate, o fragilitate de fond, un cod bine ascuns în care e păstrat atât sensul poemului, cât și secretul lui de fabricație. Aproape fiecare poem al lui Robert Șerban conține o fabulă, o istorie, un design interior care le face compatibile cu deja invocatele povestiri vizuale ale lui Pavel Vereș. Textul literar se așază în alveola vizuală, așa cum piatra prețioasă se fixează în montură pentru a-și pune în evidență identitatea ascunsă.
Ceea ce atrage atenția în cartea-obiect concepută de cei doi artiști e diversitatea. Pagina — desenată, colorată, pictată ori scrisă — emană un aer sărbătoresc, recapitulativ, ca într-o antologie a inocenței transformată în armă de cucerire a realului. Spațiul tipografic e admirabil exploatat; e o continuă negociere între vizual și verbal: uneori, lucrările lui Vereș „împing” poemele lui Șerban în marginea paginii, alteori versurile cotropesc zona vizuală. E o necontenită poveste a exilului și a regăsirii, a dialogului-confruntare între două sensibilități și două perspective asupra lumii.
Dinamismul interior — caracteristic fiecăreia dintre artele coborâte în arenă — se metamorfozează în energie expansivă, în colonizare grațioasă a zonelor rămase nehașurate dintr-un discurs al genezei și creșterii suferinței. Exuberanța — a penei, a penelului — e înșelătoare, născută din prejudecata că întotdeauna există un adevăr mai profund, la care nu ai acces decât prin sacrificiu, prin acceptarea suferinței. Rezumându-mă la o singură ilustrare, Nasturii de la cămașă, poemul lui Robert Șerban, își găsește contra-partea în replica inspirată a lui Pavel Vereș. Versurile „poți să-mi smulgi cu ușurință/ inima/ dar înainte va trebui/ să-mi desfaci/ nasturii de la cămașă”, plasate în stânga, acolo unde se află inima, primesc o replică excepțională în dreapta paginii: spațiul alb, al foii aparent imaculate, e sfâșiat brutal, pentru a aduce la lumină zona grea de conținut a unui manuscris-inimă.
Dac-ar fi să numesc metafora unificatoare a acestei cărți sărbătorești, cred că aș vorbi despre o ispită a palimpsestului deturnat. Adică a artei  deschiderilor spre încăperi vide, a sugestiilor rapid reprimate, a semnificațiilor metamorfozate în opusul lor, a răsturnărilor vijelioase de sensuri (dar și de tehnici compoziționale). El îmi pare a fi elementul turbo-dinamic — contorsionat, exploziv și îngăduitor — al unei fericite întâlniri a artelor.

Prefaţă la albumul "Ascuns în transparennță"
................................................................................................

Ascuns în consistență
Florin Toma
Cert e vorba de o sărbătoare editorială, atunci când un poet beneficiază de o ediţie atât de îngrijită, atât de rară, atât de solemnă şi atât de preţioasă, precum volumul de versuri sau Cartea de Poezie sau Albumul de Artă grafică şi Poezie sau Catalogul de stări poetice şi vederi frumoase, apărut la Editura Polirom şi semnat de două nume ale artelor timişorene, artistul Pavel Vereş şi poetul (dar şi publicistul, vectorul cultural, editorul, realizatorul TV şi, nu în cele din urmă, veşnicul îndrăgostit şi cu zâmbetul pe buze!) Robert Şerban.
Oricum i-am zice acestui obiect de frumuseţe (albumul, nu Robert Şerban!), ştim că titlul său este la fel de incitant ca şi conţinutul său. Ori ca splendida sa prefaţă, profundă şi ceremonioasă, semnată de unul dintre cei mai reprezentativi intelectuali ai Timişoarei ultimei jumătăţi de veac, Mircea Mihăieş. Un oximoron săţios ca o masă bogată, plin de sine, rotofei, încărcat cu toate gradele de savoare, ca şi ciorchinii de struguri cu boabe grele şi pentru care, nota bene, orice creator ingenios s-ar lăsa un pic ciupit de acidul invidiei.
Ascuns în transparenţă este un volum sinestezic, dacă se poate spune aşa, fiindcă, în timp ce-l parcurgi, „simţi” că toate simţurile sunt în alertă (mai puţin mirosul, deşi parfumul hârtiei proaspăt tipărite nu ştiu a-l decela decât foarte puţini pasionaţi, este o reacţie numai „pour les connaisseurs”!). Există un sincretism al imaginii între tulburător de rafinatul reazim vizual al ilustraţiei – crochiuri, desen, gravură, ulei – cu conţinutul poematic al discursului, încât deruta e maximă: nu se ştie dacă grafica este pandantul textului sau poemul este dedicat imaginii grafice. „Nu în paralel, nu în confruntare, nu în contrast sau oglindire, ci contopite” – scrie Mircea Mihăieş în prefaţă, subliniind impresia de unitate a acestui corp omogen, ce trăieşte din complementaritate. Un semn de convenţie ying and yang, dacă vreţi, care dă foarte bine la confortul lecturii, al ochiului şi al minţii.
Dacă „suportul grafic” de o transparenţă meta-fizică, imaginat de Pavel Vereş, însoţeşte cu o bunăvoinţă magică textul şi este un reflex al stării poetice, o rezonanţă a sunetului poetic, un fel de mimetism de înaltă frecvenţă (aproape insesizabil cu urechea luminii din ochi!), în schimb, versurile lui Robert Şerban dirijează autoritar senzaţiile fiecărei pagini. (À propos: hârtia este de-o calitate excepţională, o hârtie grea, cretată mat, de album, cu o moliciune la pipăit aidoma unei calinerii mătăsoase, capabilă să provoace eresuri şi fantasme!).
Într-o dinamică astuţioasă a gradării epice, descoperim fie o convenţie subterană, punerea în scenă a unei întâmplări, cu o distribuţie clară şi cu parfum de fabulă soresciană, prin apariţia apoftegmei finale, a cheii care des-zăvoreşte tabloul fals narativ, precum Într-o zi: tot speri / că într-o zi / bătrânul Dumnezeu / va bate la uşa ta / şi îţi va cere / o bucată de mămăligă / iar tu / te vei face că nu-l recunoşti / şi îi vei da / o bucată de pâine. Fie o construcţie complexă, în care recurge la imagini de un fantastic chagallian, însoţit de tonuri de meditaţie gravă, urgent tragică şi cu fiori vag arghezieni, ca în Mă ascund: mă ascund în clopotul cel mare al bisericii / şi mă rog să nu moară nimeni şi să nu fie sărbătoare / să nu crească dintr-odată răul / şi focul să nu răbufnească // mă ascund / lipit cu spatele de bronzul zgrunţuros / cu ochii ţintă la limba care atârnă imobilă şi ucigătoare // în clopotul cel mare e negură / dar simt cum palpită o singurătate mai groaznică decât a mea // aburi se ridică din mine şi se condensează pe limba de bronz / o umezesc şi o sărează / iar ea începe să se mişte încet / ca un mort înviat de ploaie.
Indiferent însă de aceste rafinări particulare ale stării de excepţie, clocotul subteran al materiei poetice continuă să existe şi să solicite la maximum sensibilitatea aperceptivă, fiindcă el, acest palpit, vine dinspre inima unui creator profund, cu arderi intense, puternice, cu textură viguroasă. Iar seva consistentă, ascunsă în aparatul circulator al creaţiei lui este o mixtură originală, falacioasă ca o suprafaţă care, privită în lumină, face ape-ape. De ce?
Robert Şerban este un narator furişat în veşmintele unui poet de curte… Proprie!
VIAȚA ROMÂNEASCĂ - 07.08. 2017
Palimpsest deturnat
Mircea Mihăieș
25-RGB-m 26-RGB-B 10-RGB-m TRANSPARENTA 1C5-m 27-RGB-OK 18C3-RGB
Deasupra și dedesubtul realității poetice 
Petre Tănăsoaica

M-am gândit cum s-ar putea interpreta lucrările artistului Pavel Vereș daca le-am scoate din cartea pe care o semnează împreună cu Robert Șerban,Ascuns în transparență, apărută la Editura „Polirom” în acest an, și le-am așeza pe simeze.... Dar ele au și fost organizate într-o expoziție la Timișoara, unde locuiesc cei doi artiști și pe care, se pare, îi leagă o mai veche prietenie...
De altfel, Robert Șerban a și scris un important fragment al lucrării sale de licență, de la sfârșitul Facultății de Artăși Design, din Timișoara, despre arta lui Pavel Vereș, fixându-l în generația optzecistă a artiștilor de aici; lucrarea a fost tipărită într-un interesant album, despre care s-ar cuveni săși scriu cândva. Să ne întoarcem, însă, la prima afirmație cu care am făcut intrarea în textul de fațăși să mai precizez că expoziția timișoreană s-a făcut doar cu prilejul lansării cărții și, evident, a fost însoțită de poezia rostită de prietenul poet al lui Pavel Veres. Care face, cu ocazia lansării, precizarea că participarea lor la acel construct se păstrează într-o independență, a unuia față de celălalt, atât cât linia de demarcație să nu se observe cu ochiul liber, acesta având mai ales misiunea să cerceteze ce se ascunde în spatele transparenței lucrărilor lui Pavel Veres, luându-le acestora până la urmă seama.
Mi-a plăcut această cristiană a lui Robert Șerban printre evidențele de care te prinzi mai ales după ce intri în substanța cărții: el a vrut să obțină un obiect de artă în care să îmbrace o antologie, de autor am crede, iarăși lăsați să tragem nădejdea că instinctul nu ne părăsește și poate ni se confirmă supoziția. Antologia este, însă, supervizată de Mircea Mihăieș, cel care lasă impresia, prin cuvântul său de introducere în textul cârtii de față, că ar cam fi tutorele poetic al lui Robert Șerban de-a lungul întregii sale evoluții poetice; numai cineva care știe traseul acesteia poate să afirme: „Aproape fiecare poem al lui Robert Șerban conține o fabulă, o istorie, un design interior care le face compatibile cu deja invocatele povestiri vizuale ale lui Pavel Vereș”. Acesta este și motivul pentru care am forțat un exercițiu de detașare a imaginilor din carte de textul care le însoțește, pentru că, oricât de abstract s-ar exprima, de cele mai multe ori, există o narațiune căreia cu greu pot să-i facă față, să o obtureze către starea pură a unei percepții la care să nu participe decât o presupusă stare de emoționalitate, aflatăși aceasta în imponderabilitate. Astfel se și deschide cartea, cu imaginea unor mere al căror contur se prăjește în cuptorul manevrelor din calculator... sub acțiunea acestora nu rămâne decât ideea a ceea ce au fost! Poezia de pe pagina următoare, în deschidere, asta vrea să ne și spună, că, după Robert Șerban, ea este ceea ce rămâne din viață după ce o trăiești. E o ars poetica valabilă pentru amândoi artiștii, în fond amândoi niște minimaliști ai imaginii, o schiță în definitiv, unde încap mai ales acele lucruri despre care nu mai este cazul să vorbești, să le arăți cu degetul, pentru că aceste amănunte sunt subînțelese, cădem de acord că nu mai are rost să le invocăm, noua realitate se sprijină pe ele, dar este altceva! O singură dată pictorul face o excepție, când se răsucește pe călcâiele creației spre copilărie și umple pagina cu desenul acesteia.

Tehnica folosită de Pavel Vereș este cu precădere una de imitare a colajului. Pe o imagine prelucrată în calculator, cum este aceasta, sumbră, de la paginile 16/17, unde silueta umană, decupată din zid, se estompează în oglinda de umbre a unui câmp mai degrabă cețos, intervențiile din afară – strălucirea unor puncte ori linii de aur, silueta unei pasări planând înspre adâncimea opacă a tabloului sub amenințarea fulgerului roșu, parcă lipit de marginea lucrării, dau o veridicitate stranie întregii lucrări. Mai rar o asemenea ieșire din scenă, mai degrabă dârză, decât afectată de singurătate, face legătura cu textul, același, reluat ca temă de fiecare dată, sub toate aspectele, variantele, aluviunile, căutările lui Robert Șerban, ce se cer mereu judecate la limită. Dacă timpul ar fi imaginat ca un râu, atunci pe un mal ar curge viața, iar pe celălalt moartea, două personaje la fel de puternice, sfidându-se una pe alta. Cum să construiești, însă, un discurs despre moarte din pensulații, linii, jucând în calculator disponibilitățile unei oferte ce se lasă cu greu intuite? La această întrebare, se pare, vrea săși răspundă Pavel Vereș sub teroarea trăirilor poetice ale lui Robert Șerban! Poemul se construiește anecdotic, așa cum precizează la un moment dat Mircea Mihăieș, ceea ce nu-și permite imaginea cu care se însoțește, aceasta virând mai întotdeauna de la foarte delicatele vălătuciri de griuri, ori de la pensulațiile calde de galbenuri, topite în textura lucrării, peste care se ivesc siluete umane, la opacele câmpuri întunecate, unde se desenează aceleași siluete, mult simplificate de data asta, aproape matisseene. Pentru că am amintit mai înainte că tehnica la care face apel Pavel Vereș este cea a colajului, remarc și căutările, nevoia găsirii unor semnificații ce ar trebui să vină în întâmpinarea textului poetic, cum scriam puțin mai înainte. Când acesta se derulează în fața personajului ca un câmp ce-și estompează scrierea, trebuie săștii că moartea și viața din poezia lui Robert Șerban sunt gata să se predea, să se piardă, în fața amânuntelor adunate din oglinda spartă a realității! Am fost tentat dintru început să tratez cartea semnată de cei doi artiști ca pe una clasică, de poeme ilustrate, cu care suntem deja obișnuiți de multă vreme. Mai întotdeauna, în mijlocul ilustrațiilor tronează autorul, poetul de cele mai multe ori, existând mereu pornirea de a duce ilustrațiile în direcția explicitării vizuale a textului, slăbind de cele mai multe ori valoarea acestuia, răpindu-i cititorului libertatea de a-și imagina singur cum stau lucrurile în acel câmp narativ. Nu se întâmplă asta cu cartea celor doi, despre care am scris aici, din această cauză mi-am și dorit să văd expoziția lui Pavel Vereș neînsoțită de poezia lui Robert Șerban. Pentru căși la a doua lectură a cărții am avut senzația că ele sunt trase ca un fel de cortină peste drama, trama, tragedia lecturării vieții așa cum o face Robert Șerban. Colocvialul om de televiziune, convivul foarte expansiv, surâzând mai mereu, Robert Șerban, este greu de imaginat în cea mai profundă intimitate a sa strângând cu dârzenie, printre lacrimi, pumnii pentru a învinge moartea căreia i-a fost predestinat și căreia ar trebui să-i smulgă măcar și un vers care să-i supraviețuiască. Până la un punct, încerc această evaluare, el este un vrednic urmaș al lui Marin Sorescu, cel de până în La Lilieci! 
România Literară Nr:24 (02/06/2017 - 08/06/2017)
04-RGB
studiul formei 1983-1985
ipostaze 1987-1988
începuturile 1978-1982
AFISIANUFI 2004
podul 2008
ascuns în transparență 2017
fereastra cruce 1989-1990
2
4
3
1
5
6
7
ASCUNS IN TRANSPARENTA11-A ASCUNS IN TRANSPARENTA17 08A-C1AB2d2-CU RAMA-1
miscellaneous
8