ACASADESPRE MINEARTĂ VIZUALĂDESIGN GRAFIC MULTIMEDIA CONTACT
21.FORMAT CARTE-OK-3 08.STAFIA CU BUZUNARE-GRAIN-C 13 MA ASCUND
Literă și imagine, ca la jazz  
Marcel Tolcea
Majoritatea cărților de poezie însoțite de ilustrații sunt un fel de căsătorii regale mai mult sau mai puțin morganatice. Sunt convins că știți care e statutul părții de rang nobiliar inferior într-o asemenea relație, dar poate că nu ar fi de prisos și o precizare cu privire la destinul postum într-un asemenea cuplu. Așadar, după trecerea la cele veșnice a celor doi, sicriul partenerului inferior social este așezat mai jos cu 30 de centimetri. Cam așa e și povestea cu ilustrațiile în majoritatea volumelor de poezie ilustrate, cu deosebirea că diferența este una apriorică, prenatală.

Spun asta fiindcă, de regulă, ilustrațiile sunt inserate în corpul volumului și, de cele mai multe ori, sunt ilustrații indiferente la conținutul cărții. Știu nenumărate asemenea volume de excelentă poezie și de excelente ilustrații care, din păcate, nu stau nici împreună firesc, nici nu își fac vreun serviciu. De ce? Probabil fiindcă imaginile sunt despărțite de text, iar textul nu pare irigat de imagini. Adică nu se comportă asemenea cărților de povești. Ei bine, iată că Pavel Vereș și Robert Șerban reușesc performanța să nască o carte despre care nu știi dacă este o carte de poezie a lui Robert Șerban ilustrată de Pavel Vereș sau o carte de „digital art” a lui Pavel Vereș cu poeme de Robert Șerban (Ascuns .n transparență , cu o prefață de Mircea Mihăieș, Polirom, 2017). Dacă ar trebui să spun ce este mai mult această carte, aș spune că este o suită caleidoscopică de grafii în care literele poemului sunt, mai întâi, lipsite de sens. Iar în clipa în care ochiul îşi însușește rafinamentul imaginii, cuvintele prind sens și se lasă citite modificând, la rândul lor, pertinent, misterul imaginii.

Da, fiindcă textele lui Robert Șerban (parte din ele inedite, parte deja publicate) nu intră doar în logica citirii, ci, mai întâi, în logica privirii. E o minunată scenografie a sensului în care melodica textului este însoțită de culoare și compoziție. Cu accente fine, în roșu, cu ruperi de ritm, cu tăceri și „vacarm”, cu pagină neagră, cu linii și semne ce apar pentru vers, cu „fără nimic”. Ca un jam session  jazzistic în care cei doi improvizează la instrumentul cuvânt și instrumentul imagine. Iar „tema principală” – ca să vorbesc tot în termeni muzicali – este cea a Centrului Ființei: pentru Robert, Cel al Ființelor Dragi, pentru Pavel, cel Lumii Rescrise. Astfel că ei îți aduc în carte nu doar „semne” ce țin de condiția lor de artiști, ci și din banalul cotidian: Pavel încorporează desene ale Crinei, fiica lui Robert, iar Robert își aduce în vers, tot mai mult, confesiunea, viața.
Nu în ultimul rând, Ascuns .n transparență  e o carte despre cum Obiectul Carte va mai fi viu încă mult timp de acum înainte.
ORIZONT, decembrie 2017
ALBUM31 14-RGB-m LOCUINTA 2A - 1991
RȘPV:mai mult decât poezie și artă plastică
Cristian Pătrășconiu

Nu o citești pur și simplu și numai atît, nu scrii pe ea pe margine sau în jocul paginii – nici măcar dacă e a ta; nu ai voie să faci una ca asta  -, nu o subliniezi chiar dacă îți place de numa-numa (și o să îți placă foarte mult, te asigur!), nu îi îndoi nici o pagină, nu o harpoezi, nu umbli oricum cu ea, nu o pui oriunde, la întîmplare în bibliotecă. O carte așa de frumoasă trebuie păstrată cu mare grijă.
Se numește, șic și de neuitat, Ascuns în transparență. A apărut – în haine de mare sărbătoare – la editura Polirom, de foarte puțin timp. Are peste 60 de poeme și chiar mai multe de atîtea imagini.
Pentru că aceasta nu este doar o carte de poezie și nici nu este doar un album de artă.
Ascuns în transparență e și o carte de (și despre) pictură, e și o expoziție ambulantă de poeme; e o comoară de mare preț care rezultă din admirabila și dezirabila îndrăzneală a artelor de a-și rupe granițele proprii și de a invada, cu toate darurile și harurile, teritorii vecine. În cazul de față: arta plastică și poezia se lasă, fiecare, fecundată, îmbrățișată una de cealaltă. Arta plastică reprodusă în foaie tipărită și poezia care stă flancată de imagini și de idei plastice memorabile.  Este o carte atît de ofertantă – ca idee, ca idei, ca imagine, ca obiect, ca ființă îmi vine să spun – încît nu e nelalocul lui să plusez: Ascuns în transparență este cu mult mai mult chiar decît ceea ce am spus în frazele precedente.
Poetul este Robert Șerban, artisul plastic este Pavel Vereș. Iar Pavel Vereș – Robert Șerban formează, în cartea aceasta, un duet de mare clasă și rafinament.
Când am aflat prima oară de la unul dintre co-autorii ei despre ea – aceasta se întâmpla în decembrie, anul trecut -, omul mi-a spus: o asemenea carte își dorește orice om. ”Iar eu, ca poet, nu îmi pot dori mai mult decît atît”, mi-a adăugat. Acum, după ce am la îndemână acest volum, îl înțeleg perfect.
Volumul beneficiază și de un cuvînt înainte – titlul sub care stă aceasta este ”Palimpsest deturnat” – semnat de Mircea Mihăieș.
Pe Mircea Mihăieș l-am aflat recent ca autor al unei cărămizi de peste 1.000 de pagini. Dar aici e altceva – are un text magnific, cred că de nici 4.000 de semne (spun asta ochiometric – oricum, nu greșesc cu mult, dacă greșesc…). Scurtă, densă, afină, subtil-empatică, profundă și sincer admirativă, nu în ultimul rînd curgînd într-o scriitură seniorială – prefața lui Mircea Mihăieș dă o cheie foarte bună de lectură pentru această carte. Dar și, pentru că este așa de bună, frisoane celor care se încumetă să scrie despre ce este, în mod fundamental, o asemenea carte precum ”Ascuns în transparență”.
Aparent, pentru că, la nivel textual, volumul are profilul unei antologii care beneficiază de un bonus ”la zi”  – antologie 

din poemele incluse în volumele deja publicate de Robert Șerban, plus 5 texte noi/inedite -, tentația primă ar fi aceea de a spune că nu descoperim un nou poet și o nouă ”linie groasă de biznis” poetic din creația sa. Dar, dacă am spune așa, ne-am grăbi și ar fi profund injust. Pentru că volumul acesta ne arată – ne subliniază, cu instrumente numeroase – ce polivalență extraordinară, ce semantică bogată, ce deschidere de sugestii are poezia unuia dintre cei mai valoroși poeți pe care îi avem la ora actuală. Și cît e de solidă și de generoasă nu arta poetică, ci arta lui Robert Șerban de a face poezii.
Iar Pavel Vereș, cel care dă imaginea – atît de complexă, de seducător-luminoasă a – acestui volum este cel care are un merit fundamental în sensul reinventării poeziei unui mare poet. O să spun mai bine aceasta nu cu vorbele mele – și astfel, cred, se va înțelege mai clar de ce spuneam mai înainte că Mircea Mihăieș este redutabil și cînd scrie pe spații scurte. Așadar: ”dinamismul interior – caracteristic fiecăreia dintre artele coborîte în arenă – se metamorfozează în energie expansivă, în colonizare grațioasă a zonelor rămase nehașurate dintr-un discurs al genezei și creșterii suferinței. Exuberanța – a penei, a penelului – e înselătoare, născută din prejudecata că întotdeauna există un adevăr mai profund, la care nu ai acces decît printr-un sacrificiu, prin acceptarea suferinței. Rezumîndu-mă la o singură ilustrate, Nasturii de la cămașă, poemul lui Robert Șerban, își găsește contra-partea în replica inspirată a lui Pavel Vereș. Versurile ”poți să-mi smulgi cu ușurință / inima / dar înainte va trebui / să-mi desfaci / nasturii de la cămasă”, plasate în stînga, acolo unde se află inima, primesc o replică excepțională în dreapta paginii: spațiul alb, al foii aparent imaculate, e sfîșiat brutal, pentru a aduce la lumină zona grea de conținut a unui manuscris-inimă”.
Nu în ultimul rînd: se spune adesea, e loc comun (și adesea e chiar un insipid loc comun – fără sens cu adevărat, fără să spună nimic relevant), că ”volumul X” sau ”cartea Y” este ”un regal”. Aici, asemenea vorbe sînt cu asupra de măsură acoperită de realitate – și carte e un regal, dar și ce este în ea (poezie, desen, pictură, imagine; artă / arte congruente) este o cale regală. E o carte uluitoare – inclusiv uluitor de frumoasă.
Așa încît, să nu vă mirați – căci li s-a mai întâmplat și altora (mie, bunăoară): anume, dacă, deschizînd-o de mai multe ori (cum are să se întîmple atunci cînd veți avea această bijuterie în mîinile dumneavoastră), veți avea sentimentul că duhurile bune de acolo ies din și dintre pagini și vin spre dumneavoastră. Spre mintea, spre inima, spre sufletul dumneavoastră…

LaPunkt, mai 2017
Încerc să nu ating nimic de pe aici*
Horia Dulvac

Ascuns în transparență*  e felul lui Robert Șerban – fragil și puternic – de a exprima un status al existenței: acela de  se ascunde în evidența însăși. Adică lumea este atât de necesară în formele sale vizibile, încât pare că dispare în propria transparență. 
În cazul de față, transparența e dublă. 
Pe de o parte, desenele artistului plastic timișorean Pavel Vereș: o proiecție de oglinzi, adăpostind poemele. Pe de altă parte, caroiajul - nu mai puțin geometrizat al textului în cauză -  în care sălășluiește (vinovat, barbian, ai senzația) o cantitate mare de frumusețe și suferință.
Cele două planuri se întrețes și susțin aproape simfonic - ceea ce face din această carte, una în care textul și imaginea par a declara că sunt de nedespărțit. 
Creativitatea discretă a lui Pavel Vereș, echilibrul centrilor vizuali, alternanța  fondurilor și cromatica lor, susțin versurile lui Robert Șerban, cel care reușește în materie de tehnici și inspirații poetice să facă să coabiteze consistența vizuală, tensionată și întoarsă în ea însăși, cu o seninătate olimpiană, transparentă a existenței, ca o odă adusă cotidianului. 
Iată de pildă, cele două poeme: Carne vie  și Mi s-a părut (pag. 60-61).  Ele sunt așezate de-o parte și de alta a paginii albe, având în centru, pe un fond negru-gri, un dreptunghi roșu aproape sfâșiat, ca o bucată de carne sângerândă. Din magma lui lichidă se scurg, ca niște urme de peniță, sublinierile titlurilor. 
În „Carne vie”:  AVEM CARNE PROASPĂTĂ/ scrie în vitrina măcelăriei/chiar și atunci când e închisă /…/orice s-ar spune/moartea are lumina ei”. Iar în dreapta, sub metempsihoticul titlu “Mi s-a părut”, avem un soi de rețetar al iluziei cărnii: „am tăiat porcul/ i-am scos șuncile i le-am sărat/ i-am pus carnea la fum/ i-am scos beregata/ iar din plămâni din ficat mațe și splină/ am făcut sângerete”
În imediata vecinătate „Stafia cu buzunare” (pag.58-59)- o pagină pe un fond gri, ca o oglindă transparentă, pe care este desenată silueta unui bărbat. Desenul în sepia e brăzdat de linii sinuoase ce par că vor să opereze separații ale paginii albe unitare, ca un început de scandal al existenței. Pe nesimțite, din dreapta, ca o lamă roșie de cuțit, un vârf de lance roșie sugerând intervenția impură și imperioasă a cotidianului, de parcă alte pagini ar fi comis un paricid. 
Drapat în cenușiul paginii, poemul e un adevărat excurs în  lumea subconștientului - iar cuvintele înconjurate de lumina ascetică (o caracteristică a poeticii lui Robert Șerban) își derulează ca un cărăuș harnic și competent, menirea lor de călăuză a cititorului:  
„Ca orice copil sărac/care a crescut și a ajuns din întâmplare/să doarmă câteva nopți într-un palat/încerc să nu ating nimic de pe aici/…/ca o stafie merg prin palat/în căutarea unui trup a cărui copilărie/a avut toate buzunarele cusute”
Versurile lui Robert Șerban, expunându-se  de cele mai multe ori într-o frapantă fragilitate și simplitate, au nevoie de spațiu, de tăcere. Substanța lor plastică e dozată /dăruită uneori neașteptat, iar uneori descumpănește. Un maestru (uneori crezi că un nativ) al vidului și jocurilor golului. 
 
Descumpănitoare uneori prin structura de o simplitate incipientă, aproape rudimentară, versurile capătă brusc și fără avertisment accente metafizice. 
În aceste momente, partenerul său, artistul plastic care e deopotrivă autor al cărții-obiect, îl susține din plan nu întotdeauna secund, deseori îndrăzneț, inovând și subliniind pe tema principală. 
Iată de pildă în „Capul”, poem dublat de barbianul „Corn de melc în melc”(pag.66-67), artistul plastic creează un turbion desenat în peniță neagră, în mijlocul căruia pare că se prăbușește un fetus sau un avorton solar, ca într-o gaură neagră a semnificațiilor. 
orice aș face/ nu-mi pot stăpâni capul/mai mult de câteva clipe/…/ 
la început e puțin cald/apoi începi să te strângi în tine/ca un corn de melc în melc/…/ e adevărat/ moartea te găsește mult mai ușor pe întuneric.”
Seducătoare la Robert Șerban e versatilitatea cu care trece  

dintr-un registru ascetic (care necesită spațiu, tăcere, vid semnificant), la un alt registru - activ, virulent, deconstructiv - și asta fără prea multe menajamente, ca un copil stăpân pe mijloacele lui. 
Cotidianul e brusc despuiat, sfâșiat de cuvinte inutile, de epitete care cred că descriu, dar de fapt ascund, ca trupul martirilor jupuiți de vii. Aerul candid al versurilor ce aminteau de eposul copilăriei, structura lor elementară, aproape rudimentară, sunt înlocuite când nu te-aștepți de tonul revoltat-vindicativ – în aceste clipe artistul plastic susține și el cu tușe groase acest puseu metafizic. 
O metafizică măsurată, lipsită de patetic, decurgând mai degrabă dintr-o acutizare a suferinței  - printr-o uzitată strategie, suferința aceasta intensă e luată a la legere, făcând suportabil insuportabilul. 
Nu lipsesc așadar temele grave, insolvabile– ele sunt abordate prin evocarea repetată și sub diverse ipostaze a morții ori a unei lumi mai tenebroasă decât moartea, una a existențelor fără gură, lipsite de determinații. 
„din când în când/ te zgârii cu unghia/ așa cum fac frații mai mari pe peretele casei/
există ani mai răi decât anul morții/ani când pari a fi om/clipești respiri vorbești mănânci mergi/însă nu ești decât o placentă care învelește ermetic nimicul/”
Dar cele mai adesea, poetul are inspirația și abilitatea reîntoarcerii la cotidian – ca la un spațiu familiar de confort și ( paradoxal) permanentă deconstrucție. Unul care păstrează distanța septică dar competentă de o metafizică, deși transparentă, puternică și esențializată.
Poetul este o natură solară –iar accesele inevitabile de metafizică a cotidianului oferă, pe lângă un anume tip de confort estetic, și un soi de iluzie a unei soluții de compromis și existență. 
Robert Șerban e un poet care scrie precum un copil matur – despre moarte, cu inocență și meditație gravă, luminoasă ca o împăcare budistă; confesiv – pentru ca să se reprime imediat fără a evapora miracolul acelei confesivității pe care cu generozitate pare a o concede cititorului; animat de o retractilitate bruscă, precum coarnele unor melci fragili, după ce în prealabil dădea impresia unei deschideri alarmante – si toate acestea sub semnul unei tehnici a creativ writing-ului perfect disimulata sau a unei spontaneități atent eliberate și perfect dozate; un poet al lumilor făcute cioburi și adunate cu mâinile rănite; capabil să ridice nimicul, să îl facă să exprime, să facă respirație gură la gură cotidianului; versatil și ingenuu, dar finalmente tragic, un tragism care nu mai poate fi ascuns în cele din urmă, oricât de multă șarjă și substanță de seducție ar mobiliza pentru asta; peste toate, un maestru al vidului care, lăsat liber începe să semnifice.  
“să n-arunci oasele/ nici bucățile de pâine rămase de la masă să n-arunci/…/” 
(Înfometați, precauți)

„mă pregătesc să încep o nouă viață/mi s-a mai întâmplat/ …/ 

după un timp începi să vezi cerul/ …/ Dumnezeu sare imediat/ alteori întârzie” 
(O nouă viață)

„dacă aș vrea/ aș putea trece prin perete/știu prea bine că se poate și asta” 
(Ce se poate și ce nu)

„pariul meu/într-o zi de duminică/a fost să merg prin oraș cu șireturile dezlegate/și să le spun celor care mi-ar fi atras atenția/că aripi am
(Aripi de-o zi)

„ai spart vreodată o sticlă?/ai adunat cioburile?/te-ai tăiat la degete?/ vezi”
(Cioburi)



* Robert Șerban, Pavel Vereș (prefață de Mircea Mihăeș), Ascuns în transparență,  ed. Polirom, 2017

SCRISUL ROMANESC, iunie 2018
21-RGB
Stafia cu buzunare

ca orice copil sărac
care a crescut şi a ajuns din întâmplare
să doarmă câteva nopţi într-un palat
încerc să nu ating nimic de pe-aici

parcă aud din ziduri vocea mamei
care înainte de-a mă lua cu ea în vizite sau la oraş
îmi spunea strângându-mă de umăr
să nu pui mâna pe absolut nimic
iar eu ţineam ore în şir
mâinile în buzunare
ca nu cumva să fiu ispitit
şi să se întâmple o nenorocire

doar când treceam prin faţa bisericii din centru
înainte de a-şi duce degetele la frunte
mama mă atingea pe umărul drept 
ca şi când mi-ar fi dat dezlegare 
iar eu ştiam ce trebuia să fac

ca o stafie merg prin palat
în căutarea unui trup a cărui copilărie
a avut toate buzunarele cusute
Lumea premianţilor

aproape o vacanţă de vară
am căutat prin podul casei
diplomele bunicii
îmi spusese 
că şi ea a fost premiantă la şcoală 
iar asta chiar nu-mi venea să cred

în fiecare zi 
răscoleam printre obiecte 
care îşi pierduseră mirosul
de parcă erau căzute 
din altă lume
o lume cu un soare
ce se strecura prin locurile ascunse
şi apoi se transforma 
în felii de caşcaval
galbene şi mari

de câte ori treceam prin ele
subţire ca un fluture fără aripi
în urma mea se ridica polenul
iar lumea 
se întorcea din moarte
şi se oprea la jumătatea drumului

mă mişcam încet
eram de câteva ori mai uşor decât 
lucrurile pe care puneam mâna 
şi care mă ţineau acolo 
ca nişte ancore 
de lemn 
de lut 
de sticlă 
de ceară 
studiul formei 1983-1985
ipostaze 1987-1988
începuturile 1978-1982
AFISIANUFI 2004
podul 2008
ascuns în transparență 2017
fereastra cruce 1989-1990
2
4
3
1
5
6
7
ASCUNS IN TRANSPARENTA87 ASCUNS IN TRANSPARENTA52 ASCUNS IN TRANSPARENTA19
Robert Șerban, 
poetul ce a convertit imaterialul în tangibil
Romeo Aurelian Ilie

Robert Șerban este unul dintre cei mai prolifici scriitori români din zona Banatului și poate cel mai strălucit exemplar, din prezent, al „școlii de poezie de la Timișoara”. A publicat până în prezent 16 cărți de beletristică. Personal, l-am descoperit recent, odată cu anteriorul său volum de poezie Puțin sub linie (Cartea Românească, 2015). Încă de la acea lectură, am remarcat un punct de demarcație în lirica sa, ce îl diferențiază net de majoritatea poeților români contemporani. Acesta constă în faptul că nu îl interesează marile probleme fundamentale ale omenirii, cataclismele sau istoriile complicate, ci pentru el sunt mult mai importante micile probleme de zi cu zi, cele de care te împiedici involuntar dar care îți pot periclita întreaga zi. Astfel ne introduce el în universul unei poezii a cotidianului, a contingentului, a vieții trăite la nivelul epidermic. Aici se produc, din punctul lui de vedere, adevăratele emoții, adevăratele zvâcniri. Noul său volum de versuri, ascuns în transparență (Polirom, 2017), vine ca o continuare firească a celui anterior. Este totodată și o ridicare la putere a aceluia, întrucât acest nou volum beneficiază și de o concepție grafică excepțională, asigurată de artistul vizual Pavel Vereș.
Ca orice poet cu un discurs liric bine întemeiat, Robert Șerban își începe volumul de versuri cu o artă poetică, în care ilustrează foarte concret concepția lui despre poezie: „oamenii sunt convinși/ că în poezie nu se întâmplă nimic/ că ele ar trebui citite/ după moarte/ când e bine să nu mai ai pofte/ idei// oamenii nu deschid cărți subțiri/ iar dacă o fac/ observă imediat că înăuntru sunt/ puține cuvinte pe rând/ puține cuvinte pe pagină/ în rest/ alb mult alb/ și le închid repede// fără să le spună nimeni/ oamenii știu însă că/ poezia este ceea ce rămâne din viață/ după ce o trăiești”. Interesant la această artă poetică este faptul că poetul vorbește mai degrabă despre cum văd ceilalți oameni poezia. Dar este o pistă falsă, firește, întrucât concepția este a lui, cel atât de lucid încât simte atât destinul tragic al oamenilor, care par a nu mai înțelege poezia, cât și pe cel al poeziei, care pare condamnată la o viață post mortem. Și cu toate acestea, poetul străvede faptul că oamenii trăiesc poezia pe propria lor piele, în propria lor viață, fără ca măcar să conștientizeze acest aspect. Iar dovadă stau versurile următoare: „cu cât trăiești mai mult/ cu atât îți dorești mai puțin/ ca o mână care se întinde din toate încheieturile/ dar nu ca să prindă/ să strângă/ să ia/ ci ca să atingă/ atât / cu vârful/ degetelor”.
Spuneam mai sus că Robert Șerban practică o poezie a cotidianului, a contingentului, a imediatului. Și așa și este. 
Numai că nici unul dintre aceste evenimente mărunte ale vieții de zi cu zi nu rămâne izolat în imediat, ci aruncă fulgere către marile fragmente și evenimente ale vieții omului, către temele fundamentale fără de care viața nu își află nici un rost pe acest pământ. Astfel, sensul prieteniei este dezvăluit într-un banal accident domestic: „ai spart vreodată o sticlă?/ ai adunat cioburile?/ te-ai tăiat la degete?// vezi/ prietenii sunt precum cioburile:/ deși curge sânge/ continui să le strângi”. Imaginea morții, cea atât de mult blamată, se ascunde la acest poet chiar într-o jucărie, în gândul la copilărie: „deseori mă bucur de lucruri atât de neînsemnate/ încât mă suspectez/ că nu prea știu ce vreau de la viață// sunt la jumătatea ei/ și îmi place să cred/ că ce văd departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărie de-un leu/ e propria mea moarte”. De altfel, tema morții ascunsă în copilărie apare și în versurile următoare: „Stixul copilăriei există/ și e o baltă pe care bărcuțele nu plutesc niciodată”.
Poate cea mai mare taină a vieții omului rămâne dragostea. Și pentru că este atât de mare, nu se putea ascunde decât în ceva foarte mic, într-o secvență mult prea banală: „dragostea e atunci când/ musculițele ce roiesc deasupra cănii cu vin/ încep să cânte ca niște îngeri/ iar ție îți vine să te îmbraci în frac/ și să le dirijezi/ nu ca și cum ai fi dumnezeul lor/ ci o musculiță și mai mică”. Așadar, pentru a simți și a înțelege dragostea este de preferat să te micșorezi în propriii ochi, dar să nu uiți să-ți iei fracul, adică să nu-ți uiți adevărata valoare.
Iar cum mai presus de dragoste nu este decât însuși Dumnezeu, care nici măcar nu este o taină și Taina Tainelor, haideți să vedem cum Îl descoperă poetul Robert Șerban pe Cel ce este. Cum altfel decât în joacă: „nu la toată lumea Dumnezeu iese-n poze/ dar dacă ai noroc să nimerești unghiul bun/ luminozitatea potrivită și să apeși când ți se șoptește/ l-ai prins”. Și tot în joacă, sau mai degrabă în naivitatea copilăriei, poetul descoperă pentru prima dată și taina crucii lui Hristos: „să fi avut vreo trei ani/ când am văzut pe stradă o femeie/ cum se oprește/ își duce mâna la frunte/ la coșul pieptului/ la umărul drept/ și la umărul stâng/ am crezut atunci/ că a cules ceva cu degetele// am alergat acasă/ m-am oprit în fața oglinzii/ n-aveam nimic de luat/ nici de pe frunte/ nici de pe tricoul cu care eram îmbrăcat// așa m-a găsit tata/ încercând să prind ceva cu mâna dreaptă/ orice// m-a mângâiat pe cap dar nu mi-a spus nimic/ am aflat mai târziu/ că femeia înfipsese în ea patru cuie/ și că venise vremea/ să fac și eu același lucru”. Așadar, vrând-nevrând, luciditatea ne prinde din urmă, dar e mai frumos adevărul și mai ușor de înțeles, atunci când l-ai întrevăzut prima oară prin ochii copilului din tine.
Volumul de versuri ascuns în transparență poate fi perceput ca un mic manual neconvențional din care se poate descoperi, în joacă, firește, adevăratul sens al vieții. 
miscellaneous
8