Pentru o experienţă completă de navigare, te rugăm să activezi JavaScript în browserul Web.
ACASADESPRE MINEFINE ARTGRAPHIC DESIGNGALERIE CONTACT
PODUL
Ileana Pintilie

Experienţele vizuale, propuse publicului, de-a lungul anilor, 
de Pavel Vereş, au evoluat continuu - de la debut până astăzi iniţial pornind de la pictură şi desen spre mixted media, înţelegând prin aceasta un amalgam de tehnici vizuale care combină fotografia şi prelucrarea ei digitală, ca şi print, o formă finală a unui proces artistic complex sau colajul. Atras tot mai mult de acest nou limbaj, el îl captează pentru a-şi spori mijloacele de expresie plastică.
Între timp şi tematica lucrărilor lui a evoluat, chiar dacă artistul rămâne fidel unui limbaj simbolico-figurativ. Câteva teme sunt totuşi recurente în creaţia lui Vereş, revenind cu o constantă periodicitate: fereastra, aripa, crucea, omul - reprezentat singur în faţa destinului său şi a încercărilor vieţii, un simbolism religios tratat vag, doar ca o aluzie.
Noua serie de lucrări intitulate Podul reia o bună parte dintre aceste teme şi motive într-un context diferit, mult mai dens de această dată, datorită motivaţiei subiective, autobiografice, care se află în spatele acestor lucrări. Artistul face recurs la o fenomenologie a valorilor intimităţii şi ale spaţiului interior, valori regăsite cu acuitate în amintirile sale legate de podul casei copilăriei.
În viziunea antropologilor (1), casa reprezintă spaţiul interiorităţii prin excelenţă, spaţiul primului univers, un cosmos, locul de refugiu al fiecăruia. În acest fel, casa copilăriei primeşte o forţă simbolică sporită, în care legăturile antropologice sunt amplificate de amintire, de primele experienţe de viaţă ale omului. Dar în acest univers familiar poate apărea, la vârsta copilăriei, şi experienţa misterului spaţiului necunoscut, labirintic sau ascuns. Aceste spaţii, care ar putea fi asociate cu coborârea în infern” sau urcarea la cer”, sunt, fireşte, pivniţa şi podul casei. Ambele rămân pentru copil nişte spaţii misterioase, cvasi-necunoscute, pe care le parcurge învingându-şi teama de întuneric sau de necunoscut.
OBIECTE IN PODUL CASEI (57).jpgMEMORIA DOCUMENTULUI (56).jpgSCARA PODULUI (24).jpg
Pentru Pavel Vereş experienţa podului copilăriei dăinuie în amintire ca o trăire înfricoşătoare, ca o experienţă-limită, cu caracter iniţiatic: dacă copilul reuşea să-şi învingă frica de a urca în pod singur, aceasta echivala cu un act de curaj şi bărbăţie. Podul casei era considerat de el, în acele circumstanţe, ca un loc de recluziune, în care lumea şi viaţa însăşi se retrăgeau până aproape de dispariţie, în care ierarhiile obişnuite nu funcţionau deloc, în care erai mereu pândit de primejdii la tot pasul, favorizate de întunericul care sporea tensiunea şi misterul.
Scara podului este mereu urcată, acţiune care echivalează cu o ascensiune către singurătatea cea mai deplină, către izolarea de lume; uneori, este posibil ca, la capătul acestui drum, scara să nu ducă nicăieri, accesul să fie închis, căci cel care urcă temător scările abrupte se opreşte în faţa unui zid imaginar, de netrecut. Oricum, odată ajuns sus, vizitatorul se izbeşte de întuneric ca de un zid imaginar, care-l dezorientează şi-l descumpăneşte. Această suspendare în afara spaţiului şi a timpului căci poate dura minute nesfârşite de singurătate şi de întuneric este brusc curmată de razele ascuţite de lumină străpungând printr-o lucarnă. Lumina aceasta apare ca providenţială, este lumina care deschide o cale; deşi imaterială, ea construieşte spaţiul care se descoperă treptat privirilor aducând mai aproape un univers de obiecte cunoscute sau nu. Lumina readuce încrederea şi speranţa după o posomorâre a sufletului”, după ce acestea fuseseră suspendate indefinit într-o clipă încremenită pe loc.
Scara, ascensiunea, trecerea introduc, toate, un nou motiv plastic şi simbolic în acelaşi timp, cel al ferestrei, al cadrului care indică o legătură între două spaţii şi care poate deveni un receptacul de lumină. Trecerea prin acest cadru este vegheată de un dublu”, un înger tăcut care aşteaptă împlinirea în lumină. Fereastra (2) semnifică, în viziunea lui Pavel Vereş, o deschidere spre altceva, spre transcendent, asociat adesea cu zborul unei păsări sau, în ultimă instanţă, cu aripa, simbol al zborului.
Multiplicările enigmatice ale spaţiului sunt obţinute prin introducerea în ecuaţie a unui nou element: oglinda. Oglinda este un plan de simetrie care inversează imaginea oglindită: stînga devine dreapta, dreapta devine stînga, scria Andrei Pleşu (3). Imaginea-reflex e, totodată, şi o imagine răsturnată ()”. Prin intermediul ei se obţin nenumărate multiplicări virtuale ale spaţiului, mai ales ale spaţiului văzut prin fereastră.
Obsesia claustrării, ca o traumă originară, revine în alte lucrări ale artistului sub forma, care generează un simbol, al unor păsări captive într-un spaţiu închis, încercând să se salveze pe fereastră. Această zbatere, tragică prin inutilitatea şi disperarea ei, apare pregnant pusă în evidenţă într-o lucrare, în care el suprapune mai multe straturi ale imaginii obţinând un labirint virtual. Astfel, o fereastră dublă, reflectată în oglindă, creează cadrul - limitat de reflexe de lumină - al unui spaţiu doar aparent deschis şi în care zboară disperaţi nişte pescăruşi.
În acest context oglinda sporeşte o lume virtuală capabilă să genereze iluzii şi, în cele din urmă, derută, devenind un fel de oglindă-capcană”, mai ales în asociere cu reprezentările unor păsări captive. Şi în acest caz pasărea poate fi considerată un simbol al sufletului sau al îngerului, cărora li se asociază, după Pleşu (4), văzduhul, lumina, ascensiunea, volatilitate, atribute ale celor trei simboluri asociate. În alte lucrări oglinda apare ca un plan capabil să capteze imagini, reflexe ale unor lumi apuse, readucând în faţa receptorului secvenţe consumate demult şi care poartă patina timpului. Aceasta este explicaţia pentru anumite imagini fixe care revin cu obstinaţie în lucrări diferite, aşa cum este acel taraf de muzicieni din altă epocă, răzbătând până la noi, ca un ecou al unor vremuri demult apuse. Oglinda creează sau recreează spaţii sugerând această amplificare a unui labirint, acela reprezentat de podul copilăriei.Aşadar, în viziunea lui Gaston Bachelard casa reprezintă fiinţa noastră interioară”, iar diferitele locuri ale acesteia sugerează stările ei sufleteşti. Dacă pivniţa reprezintă, în viziunea sa, inconştientul, podul, în schimb, sugerează o stare de înălţare sufletească, la fel ascensiunea spre pod, sugerează o stare progresivă pe calea spiritului.
Operaţiunea de decodificare a unor amintiri şi stări din copilărie devine astfel o transmutare a unei realităţi imediate într-o altă realitate, dematerilizată şi spiritualizată, datorată mai ales reprezentărilor simbolice care o însoţesc.
Pavel Vereş rămâne constant angrenat pe drumul reprezentării figurativ-simbolice, doar mijloacele de expresie se schimbă în mod simţitor; în seria ultimelor lucrări el caută să amplifice şi să creeze o tensiune prin ambiguitatea unor multiple reprezentări suprapuse, care devin un adevărat palimpsest de trăiri trecute şi amintiri. Acestei acumulări de spaţii, prin suprapunerea unor imagini diferite, care sugerează perspective diferite, i se adaugă o suprapunere temporală, rezultat al acumulărilor de straturi de amintiri.

Note: 1. Gaston Bachelard, La poétique de lespace, Quadrige / PUF, Paris, 2001, p.24; 2. Pavel Vereş şi-a intitulat seria de lucrări anterioare Fereastră pentru suflet”.
3. Andrei Pleşu, Despre îngeri, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 186. 4. Ibidem, p. 136.
CONTRA PUNCT SPATIAL 2 (22)CAPTARE IN OGLINDA TIMPULUI 2 (09)DUHUL PODULUI (01) CONTRAPUNCT SPATIAL 1 (11)OGLINZILE CAPCANA 8
studiul formei 1983-1985
ipostaze 1987-1988
AFISIANUFI 2004
trăirile obiectului 1986
fereastra cruce 1989-1990
podul 2008
începuturile 1978-1982
1
2
3