Arta vizuala - pavelveres.ro

Toți știm cum arată sau cum ar trebui să arate o carte frumoasă, care să atragă de la prima atingere, să vrăjească. Mă refer la acel stil inedit, de concepere grafică, la viziunea artistului. A găsi una care să întrunească toate condițiile bunului gust e o raritate. Cu volumele de poezie, lucrurile stau sensibil diferit. Ori coperta e din hârtie care se degradează după câteva frunzăriri, ori corpul se desprinde și riști să rămâi doar cu pofta de a citi, fie titlul e pus în grabă, fiindcă editorul nu mai are răbdare cu poetul, fie lipsește o pagină și ar fi neplăcut să se revină cu o erată, cum se proceda, adesea, chiar la editurile mari, odinioară. Și cum se mai procedează și astăzi, din păcate. Fiecare dintre noi a avut în mâini un album de artă. Cu hârtie de calitate, cu viziune grafică impecabilă. ascuns în transparență este o astfel de carte, semnată de artistul plastic Pavel Vereș și de scriitorul Robert Șerban, apărută, în 2017, la Editura Polirom.

Ceea ce se remarcă, din orice unghi am privi-o, este tocmai modul elegant de armonizare a cuvântului în pânza imagistică, atenția acordată detaliilor. Fuziunea dintre poezie și imagine este plenară, porii celor două arte se întrepătrund, rezultatul fiind unul surprinzător, de, aproape, iluzie optică. Departe de a deține supremația, cuvântul pare să se camufleze în imagine, să se lase absorbit, glisat, sau, mai aproape de literă, el pare să practice un dans modern cu ea, un fel de joc elevat, năucitor, lent, până la contemplație. Ca-ntr-un menuet revenit, după secole, în actualitate.

Poeziile lui Robert Șerban câștigă în profunzime, prin acest schimb ludic, prin alternanța cu imaginile, pastelate ori sepia. Comentând textul liric, comentezi, de fapt, și imaginile în care acesta se așază, nu poți să le scindezi, ele formează un tot. E un fel de colaj căruia nu i se mai ghicesc unghiurile, fuziunea fiind deja realizată, într-un laborator ingenios, al creației vii.

Antologia are ca centru gravitațional, când moartea, când viața, cu toate simbolurile tari care li se subordonează, într-o istorie a trecerii prin lume: Dumnezeu, cruce, clopot, biserică, acatist, singurătate. Nu avem o poezie religioasă, nici măcar mistică, deși aceste elemente ale enumerării într-acolo ne-ar conduce. Orice s-ar spune, oricum am citi aceste poeme antologate, Robert Șerban rămâne ancorat în stilistica textelor generației sale. Doar tonul e altul. Un soi de blândețe nostalgică, de scanare inteligentă a rosturilor existențiale, de transcriere la cald a unor senzații, traversează silențios țesuturile acestor poeme.

Poemele scurte se lasă memorate, sunt percutante, își instaurează în cititor, fulgerător, spațiul acela de intimitate, atât de necesar. Discursul nu șochează, nu își propune să atenteze la bunul simț, ci instalează cuvântul în banala dinamică a vieții de zi cu zi. Discursul poetic aduce bine cu pagini de jurnal, în care încap toate notațiile mărunte, care altfel s-ar șterge rapid din memorie, dar și acele momente cruciale, unice, care fac diferența, care interferează subtil, până la ultima celulă vie, cu divinul. Există în poemele de mici dimensiuni o logică fină, un mecanism inconfundabil, de prindere exactă a cuvintelor în pulberea existenței, un stil.

ascuns în transparență e cartea antinomiilor, a domesticului paradox, prezent mereu în viețile noastre, sudat la rădăcina crucii sfinte. Poetul pare a nu se îndepărta flagrant de credință. Pentru a flirta cu moda, găsește alte trucuri, la vedere sau camuflate-n alte noime. Atras de fiorul acela metafizic, care împinge ființa spre visare și rugăciune, știe să se așeze perfect în imagine, decupând spații, cu precizie de chirurg. Multe dintre poemele sale, chiar dacă nu au fost citite în această tonalitate, trimit spre zona transparenței primordiale, căreia i se ghicesc umil trăsăturile, așa cum ghicim, prin timp, conturul unei păsări arcuite pe cer. Mecanism subtil de forare a sinelui, acest album inedit ilustrează, cum nu se poate mai bine, profilul unui cărturar care promovează literatura și croiește rețele de prietenie durabile, prin alipirea artelor.

ascuns în transparență este și pactul poetic dintre a vedea și a ascunde (a lăsa nevăzut ceea ce, de fapt, vezi), dintre evidență și părelnicie, dintre lumini și umbre, dintre a fi și a muri, dintre abstract și concret, dintre aproape și departe. Cu alte cuvinte, întreaga paletă a viețuirii noastre, între extreme, de la naștere până la moarte, periculos, inevitabil, conștienți de propria noastră aventură.

Triunghiul acela, scalen, decupat în supracoperta albă, e al Sfintei Treimi. Prin el se văd, suprapuse, trei mâini, ca-ntr-o hologramă. Dacă deschidem albumul, la pagina 80, vom vedea cum poemul Fum este pe aceeași linie conceptuală. Evidențierea aurei sacre, pe care mâna mamei o are, trimite la una dintre cele mai cunoscute imagini biblice: ”o mamă șterge cu dosul palmei/ bărbia fiului care mănâncă// e bătrână/ are părul de culoarea cremenii/ și mâna atât de uscată/ încât/ după ce fiul i-o sărută/ începe/ să fumege/ încet”. În stânga acestui poem, instalat pe pagina albă, se află chiar imaginea de pe copertă. Intensitatea sărutului face ca mâna mamei să se decorporalizeze, să se transforme-n fum. Și gândul mă duce instantaneu la ceremoniile religioase, la, mai precis, fumul stârnit firav de arderea tămâiei, în biserică.

Cartea se deschide în nuanțe de manuscris vechi, în gri, în cafeniu-deschis, în culoarea pământului, în roșu, punctual, la răstimpuri. Paul Vereș se dovedește a fi un maestru al combinării culorilor. Detaliile și nodurile de coeziune sunt înregistrate minuțios. Ce înseamnă digital art? O artă combinatorie, care mizează pe apetitul privitorului pentru noutate. E o artă performativă, generativă, care declanșează lumi, care deschide portaluri de semnificație, care combină, de această dată, pictura, desenul, cu toate genurile și speciile lor, în formule și concepte, când tradiționale, când moderne, cu textul poetic. Integrate pe un astfel de suport, poemele lui Robert Șerban devin, prin transplantare, altceva. În tangență cu arta performativă, devin elemente exemplificatoare ale acesteia, în regim de hibridizare.

Hiperconexiunea se creează prin activarea unor spații diferite de expresivitate. Obiectul poetic e plasat în miezul unei alte retorici. Se produce, astfel, o modificare a indicilor lui de semnificație. Poemul crește sau scade în intensitate prin pierderea sau regăsirea firelor lui de contact cu o realitate vizuală. Imaginea plasează textul în imaginare constelații. Pavel Vereș lucrează cu pagina intens, delicat, modificând traseele dintre real și virtual. La acest spectacol imagistic, privitorul/ cititorul se ascunde la umbra unor cromatisme, aleargă după sensuri, le caută. Participă la rescriere. E o comunicare complexă cu pagina lucioasă, care ascunde rețele întregi de potențiale semantisme. Iar textele n-au decât de câștigat din această încapsulare performativă. Lumina cade diferit pe luciul cuvintelor, monotonia e îndepărtată.

De obicei, poemele, scurte și foarte scurte, stau, ca aripile unui fluture imens, între două pagini. La primul poem, Ce rămâne din viață se răspunde, parcă, imediat, prin alte două

poeme, în ecou, Atingere, Cioburi. Cam acestea rămân.

O continuare, alt ritm, aceeași dâră a poemului care nu se

desparte ușor de el însuși. Apoi, dacă închizi paginile 16/ 17, dacă-nchizi poemul Priceput la moarte, ca pe-o carte, cele două siluete masculine în mișcare, prima, zidită-n viață, ca Ana lui Manole, cealaltă, sub povara negrului, a măștii mortuare și-a vulturului înfometat, vom avea surpriza unei suprapuneri totale, milimetrice. Multă corporalitate, și-n poem, și-n imaginile picturale. O corporalitate care, la o privire mai atentă, se subminează, se autodistrug, obiectele poetice par să-și refuze, rând pe rând, identitatea. Asistăm la o decorporalizare în direct, sub dominanța imaginii, sub aspectul său instaurator.

Crina și Tudor, ca-n Puțin sub linie, spre exemplu, sunt aici, prezenți, participând la confecționarea textelor. La paginile 24/25, apar desene de copil, stângace, naive. Presupunem că-s făcute de copiii lui Robert. Chiar și poezia sa e, pe alocuri, naivă, așa cum numai poezia autentică, izvorâtă din viață, poate fi. Are, adică, acel ceva care o reține în sfera inocenței. Nefiind îndelung lucrată, lăsată, mai degrabă, în forma sa inițială, cu mult aer genuin în ea, rod al spontaneității, poezia se agață, cu efectul iluziei optice, de mâna care continuă să scrie. Robert a arătat de atâtea ori că e spontan, că are resurse suficiente de a ne surprinde. Voi transcrie, în prelungirea celor spuse, poemul cu titlul Pomul din mijlocul curții: ”Crina adună castane în mijlocul curții/ și e fericită că există un pom/ care face ouă maro// mă bate gândul/ să îi spun adevărul/ dar le-a așezat deja în cuibare/ și așteaptă să vină păsările/ ca să scoată pui”.

La un moment dat, poemele se-ngemănează. Își răspund. Răsfoiești cartea și treci, parcă, din sală-n sală, ca-ntr-o expoziție de autor. Poemele de dragoste, puține la număr, apar, dispar, se ascund sub mișcări banale, prezente-n cotidian. Aș apela, aici, la două texte concentrate, cu o doză mare de scepticism în ele, susceptibile de a intra în paradigma falselor poeme de(spre) iubire: ”poți să-mi smulgi cu ușurință/ inima/ dar înainte va trebui/ să-mi desfaci/ nasturii de la cămașă” (Nasturii de la cămașă) și ”dragostea e atunci când/ musculițele ce roiesc deasupra cănii cu vin/ încep să cânte ca niște îngeri/ iar ție îți vine să te îmbraci în frac/ și să le dirijezi/ nu ca și cum ai fi dumnezeul lor/ ci o musculiță/ și mai mică” (O musculiță). Ele trădează o stare de neîmplinire, de refuz și transportă mai departe, ca pe-o cruce, o mereu reluată undă de romantism disimulat.

Culoarea predominantă în care se manifestă aceste poeme este griul, cu derivatele sale. Griul înmuiat în alte culori. În culoarea mierii. A tămâiei. Nici cremenea nu lipsește, cu amplele sale petreceri în alb. În centrul volumului, fix acolo, se deschide ca sângele cartea, cu, de strajă, poemele naturalist-foviste, Carne vie și Mi s-a părut (”am tăiat porcul/ i-am scos șuncile și le-am sărat/ i-am pus carnea la fum/ i-am scurs beregata/ iar din plămâni din ficat mațe și splină/ am făcut sângerete// am tăiat porcul/ un an întreg am mâncat din el/ și mi s-a părut că viața/ e foarte frumoasă”. Din roșul acela vital, proaspăt, se hrănesc toate petele de culoare din carte.

Robert Șerban se-nconjoară de figurile dragi, își clădește o fortăreață emoțională. Părinții, copiii, bunicii, cu toții fac lanț în jurul trupului său de poet. Spre exemplu, în mijlocul cărții, poemele despre bunica, închise ca-ntr-un scrin, ocupă spațiul inimii. Unul, Poză de familie, într-o parte, celălalt, Lumea premianților, într-alta. În mijloc, mută, asemenea unei povești sedimentare, tronează o imagine-colaj, în care se întrepătrund bucăți de vechi scrisori, o așchie de scris caligrafic, mărunt, o ștampilă pe-un plic și-un chip șters de bunică, îndepărtat. Ochii cad pe mâinile sale împreunate, strânse-n epiderma timpului.

Pregătirea, un alt poem, la pagina 73, are forma unui pumnal cu vârf ascuțit sau a unui fin cuțit de tăiat hârtie. Alături, hologramatic, din spate privit, un bărbat care se îndepărtează, o siluetă din hârtie, croită din fâșii de text redactat în latină. Acesta ia, în mintea privitorului, forma unui text în oglindă, decupat atent cu, poate, un coupe-papier:

”scot cuvintele

din poem

cu îndârjirea cu care

bunicul scotea securea

bucățile de lemn

dintr-un par

până când îl ascuțea atât de bine

încât putea să-l înfigă

dintr-o lovitură

între coastele mistrețului

în burta lupului

a dihorului

scot din poem

versuri întregi

și

cuvinte

unul

după

altul

îl pregătesc

îi fac

vârf”

Cartea ascuns în transparență e întoarsă cu fața la Dumnezeu. Poemul Acatist deține noima întregului. În chip diferit față de alte poeme, alegând esența tare, a rugăciunii vii, numele Lui e grafiat, aici, cu majusculă: ”Doamne Dumnezeule/ ce bine că ești sus/ tot timpul/ ca să mă pot agăța/ de Tine/ din când în când”. E, cum spunea, atât de plastic, Mircea Mihăieș, în prefață, acel text care ”se așază în alveola vizuală, așa cum piatra prețioasă se fixează în montură pentru a-și pune în evidență identitatea ascunsă”. Aș plusa, spunând că e firul de lacrimă scurs din icoane, ascuns în chipul Fecioarei Maria, în stare a-l tămădui pe credincios. Din acest punct, al acatistului, izbăvirea, pe calea cuvintelor noastre cele de toate zilele și a imaginii însoțitoare, devine posibilă. Culminează cu ultimul poem, Cruce fericită, acel text care ermetizează-n hârtie lucioasă și viziune digitală, lumi, trăirea interioară, spațiul ființării, al eliberării de lutul iluziilor. O demonstrație exemplară despre iubirea de Aproapele și de El, la granița fragilă dintre cuvânt și imagine. Sau, cu reflexul cromatic al poemului de la pagina 102, al unei simplități desăvârșite. Un text lipsit de titlu, cumva stingher, în bătaia metafizică a sufletului, definitoriu pentru semantica acestui album de excepție:

”între locul nașterii

și locul morții

ca o barieră

crucea lui Hristos”.

Simona Constantinovici

(Publicat în "LaPunkt ", februarie, 2018)

Triunghiul scalen