Arta vizuala - pavelveres.ro

ATELIERDESPRE MINEARTA VIZUALAGRAPHIC DESIGN MULTIMEDIACONTACT

Expoziția de pictură și desen, Galeria Helios, Timișoara

1985

PAVEL VEREȘ

Un meditativ și un rustic

Pavel Vereș este un produs elocvent al şcolii timişorene de pictură. Un reprezentant de frunte al celei mai tinere generaţii. Dacă, încâ a doua sa expoziţie, ii definea stilul, aceasta, a treia, i-l impune. Universul picturii sale este acela al scenelor de interior. De gen. Naturile sale moarte definesc două stări emotive participative ale pictorului. Deci şi doua structuri şi maniere picturale. Una este aceea a meditaţiei, prin alcătuirea unor colţuri cu obiecte de artă, de lectură, de scris, de ambianţă intelectuală, din care rezonează o blîndă şi melancolică atitudine de visare. Cealaltă este o stare a descifrării unui trecut sau prezent al unei munci, prin obiectele sau elementele unei naturi stinse, dar care mai aglomerează o energie a sevelor vegetale, reţinută in ele, elementară: fructe uscate, mere, piese, obiecte . dure, de muncă rudimentară, interioare, cămări, colţuri austere, impregnate de mirosuri tari şi agreste şi de o lumină rece. Prima structură emană virtuţile unei picturi catifelate, linse, emotive, patetice, în care planul de profunzime creează un misterios plan secund, poetic şi patetic totodată, în genul lui Jan Bruegel, zis „Cel de catifea”, iar a doua atitudine defineşte stări de rudimente ale muncii aspre, ţărăneşti banatice, sugerînd interioare reci şi totodată mustind de energia obiectelor şi fructelor pâmîntului, a miresmelor agresive, care înconjoară existenţa simplă.

Ambele maniere, ambele procedee, ambele structuri ale universului picturii lui Pavet Vereş ţintesc doar spre o unică voinţă: înnobilarea obiectului, a realităţii moarte din jur, fie ea

de extracţie intelectuală, fie rustică, prin-tr-o atitudine a gestului pictural cind meditativ-poetic, de o neabătută melancolie, cind frust şi viguros, viguro-zitate şi frustele ce ţişnesc din lucrurile, interioarele şi cămările reci, in care obiectele atîmâ, eonţinind în ele o potenţială energie.

Prin Viorel Toma, realismul obiectelor a primit o virtuozitate exemplară, aproape glacială, intr-o execuţie apropiată de minuţia orfevrului, in care obiectul ia semnul fatidic al lucrului in sine şi pentru sine, ce insuflă aproape o angoasă. Prin Călin Beloescu, obiectul devine simbol şi alegorie percutantă şi definitorie ale unor medii, ale unor stări de spirit, pe care le descriu şi în care se înscriu.

Prin Pavel Vereş, realismul picturii timișorene, al celei mai tinere generații, devine o atitudine meditativ-poetică, o filosofie a umilităţii lucrului înconjurător. Scenele sale de gen devin oglindă a austerităţii unei lumi claustrate intr-o existenţă monotonă, diurnă, dar capabilă şi de visare, visare descrisă prin aceste obiecte, care emană, totuşi, in umbra în care ele coexistă, lumina lor stinsă interioară, haloul lor poetic, farmecul indicibil al unor interioare „de epocă”. In aceste interioare, dacă existenţa şi dramele nu mai funcţionează, căci ele au fost înghiţite de un timp necruţător, martorele lor fidele au rămas pină azi. Ele sînt, iată, aceste obiecte, peste care galbenul pal-auriu, roşul adine, vagul roz, brunul catifelat, verzuiul rece, ale paletei pictorului, lunecă, fruste sau visătoare, şi, totodată, întrebătoare, nu de puţine ori misterioase. Un mister al unei lumi apuse, asupra căreia meditaţia pictorului stăruie, incereînd, dacă nu s-o reînvie, măcar s-o înţeleagă şi s-o definească, cu uneltele artei care-i stau la indemînă.

Ion ARIEŞANU (Publicat în Revista Orizont, 25.01.1985)

Expoziția de pictură și desen, Galeria Helios, Timișoara

1985

Ipostazele unui laborios studiu plastic

Note pe marginea expoziției Pavel Vereș

Cea de-a treia expoziţie personală a tânărului pictor Pavel Vereş s-a constituit drept o oglindă fidelă a actualei sale etape de creaţie din atelierul său. Continuîndu-şi preocupările de sincronizare cu o anumită direcţie din pictura noastră actuală, pe o cale asupra căreia a optat principial mai demult, cu o pedanterie specifică modului său de abordare a picturii (şi In consens cu tipul de pictură practicată), artistul include în ambiţiile obiectivizante o disimulată undă de lirism.

Studiul naturii statice, constituit din lucrări „finite” şi demonstraţii conceptuale (încărcate în sine de o sensibilă urmărire a structurii formelor), cunoaşte în această fază a picturii lui Vereş două ipostaze. In prima, tangentă cu modalităţile experimentate şi de timişorenii Călin Belbescu, Viorel Toma şi, parţial, de Daniela Beloescu, artistul urmăreşte cu minuţiozitate redarea simetrică a unor grupaje de obiecte cu aer vetust, amintind, oarecum, de naturile moarte olandeze ale secolului XVII, dar şi de ecouri ale unui academism al secolului trecut. Este, în fond, un exereiţiu personal, făcut cu plăcere, test de verificare a unor posibilităţi de redare sugerată, a unor materiale şi obiec te, care în experienţele lui Vereş de acum capătă finalizarea cea mai împlinită în „Natură statică cu două cărţi” . Nu putem trece cu vederea elementele

de at mosferă derivate din to nalităţile cromatice ale altor lucrări din acest prim ciclu.

Cea de-a doua ipostază, continuînd-o pe prima, se derulează sub semnul unei mai mari degajări, materialele sînt mai mult sugerate, compoziţia cîştigă în libertate, logica structurării este mai impregnată de subiectivism, glasiurile sînt dispuse mai suplu, exprimarea apare mai directă şi, oarecum, mai lirică („Natură statica cu mere uscate I şi II”, dar mai ales „Natură statică cu burete de mare”). Acest stadiu al eliberării, ipostază superioară a studiului, revendică cu prevalentă prioritatea picturii asupra iluziei, regăsirea spiritualului ca factor emoţional şi drum spre individualizarea unui mesaj artistic propriu.

Experienţele lui Pavel Vereş, deşi converg si-lenţios şi lipsit de or goliu, cu ale altor colegi de generaţie, continuă, de fapt, să afirme, cu discreţie, şi elemente specifice talentului pro priu : tenacitate, spirit laborios, abordarea lu crului cu plăcere şi mi nuţiozitate. Consecvenţa cu sine rezultă mai ales dintr-un delicat bun simţ şi o anumită căldu ră specifică atît pictoru lui, cît şi omului Pavel Vereş. Expresie a unei mobilităţi dialectice în cadrul unui sistem aparent impersonal, pentru care s-a optat conştient, pictura lui Pavel Vereş, în stadiul său actual, se înscrie ca o convingătoa re inserţie într-un pro gram de autodefinire şi comunicare. Simţul cro matic, în sensul armonii lor tradiţionale, preocu pările pentru un inedit al compunerii promit noi explorări fructuoase într-un amplu program de studiu imaginat de artist.

Ciprian Radovan (Publicat în Drapelul rosu, 03.02.1985)